Skip to main content

de Mircea Stanciu, Ilustrații- Maria Brudașcă, Editura Frontiera

Pentru copii cu vârsta 9-12 ani

A fost odată un negustor, dar nu unul obișnuit. Nu vindea nici vase de sticlă, nici linguri de argint, nici covoare din îndepărtatul Orient. Vindea cuvinte. Cuvinte prețioase, vechi, mustind de înțelesuri. Erau cuvinte care se asemănau unei cutiuțe cu nestemate, deoarece nu exprimau un singur lucru, ci multe senzații, gusturi, impresii, nuanțe. Negustorul găsea și vindea cuvinte potrivite fiecărei stări. Veneau la el oamenii și-i descriau ce simt, iar el îi asculta cu atenție, ca un doctor, și le dădea medicamentul potrivit: un cuvânt. Un cuvânt care spunea totul în câteva litere, un cuvânt cu puterea unui munte, deoarece le deslușea oamenilor simțirile, ideile, problemele. Un cuvânt precum cel mai bun prieten. 

Dar negustorul nostru observase că, de la o vreme, tot mai puțini oameni veneau să cumpere cuvinte. Toți se grăbeau și nu-și mai doreau să înțeleagă ce li se petrecea pentru că, după ce înțelegeau un sentiment, mai aveau și alte lucruri de lămurit, iar asta îi neliniștea. Voiau să se simtă în siguranță. Voiau să guste totodată și mai multe senzații, dar pentru că se grăbeau să tot experimenteze, nu aveau timp să priceapă ce li se întâmpla. 

Negustorul găsise cuvântul „haos” pentru asta, dar nimic nu se schimba. Ajunsese să uite și el cuvinte, pentru că nu le mai căuta în miile de carnețele unde le notase. Începuse a sărăci, și atunci s-a gândit să-și ascundă carnețelele sub pământ, ca pe o comoară. Își dăduse seama că omenirea va avea cândva nevoie de ele. Negustorul uita tot mai mult și începuse să cerșească… Apoi, într-o vreme, nu mai știa decât să întindă mâna rostind singurul cuvânt pe care și-l mai amintea: please!

Am născocit povestea asta după ce am citit „Cartea cuvintelor dispărute”. Mi-am promis atunci în sinea mea să nu las să dispară cuvintele. Le voi folosi chiar dacă primul cuvânt care îmi vine în cap e “acumulată” în loc de “agonisită”. Cred că negustorul de cuvinte fusese, de fapt, poet. Le dăduse oamenilor un sens în viață, un țel, un crez: frumosul. Dar pentru că frumosul este ceva ce nu se poate descrie, nu are o înălțime în centimetri și o greutate în newtoni, ci se simte, a fost rău primit de cei care se grăbeau. De aceea, „Cartea cuvintelor dispărute” vă oprește puțin din epoca vitezei, vă ține de mână și vi se deschide ca să vă spună tainele ei, comorile ei. Vă spune nu doar povestea a douăsprezece cuvinte, ci a unei lumi ce, deși a apus, va răsări datorită vouă.

Ileana Stanciu (13 ani)

Poți comanda cartea de aici

Leave a Reply